despre soluționarea conflictelor de dreptul consumului

Alina Gorghiu – deputat despre soluționarea conflictelor de dreptul consumului

Am să vă prezint doar câteva aspecte cu privire la soluționarea conflictelor de dreptul consumului la nivelul Uniunii Europene, după care voi încerca să vă ofer câteva lămuriri cu privire la discuțiile din ultimele zile privitoare la modificările aduse Legii medierii, pentru că sunt convinsă că este un subiect care ne preocupă pe toți.

Alina Gorghiu, deputat

După cum sunt convinsă că știți, Directiva 2008/52/CE prevede faptul că această directivă nu se aplică „negocierilor precontractuale și nici procedurilor cvasijudiciare, precum anumite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de soluționare a plângerilor consumatorilor, arbitrajul și deciziile experților, sau procedurilor în cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială, ce poate fi obligatorie sau nu, privind soluționarea litigiului.” (par. 11 din preambul).

De asemenea par. 18 din preambulul acestei directive atrage atenția că „în domeniul protecției consumatorului, Comisia a adoptat o recomandare1care stabilește criteriile minime de calitate pe care organele extrajudiciare implicate în soluționarea amiabilă a litigiilor consumatorilor ar trebui să le ofere justițiabililor. Orice mediator sau organism care intră în domeniul de aplicare al acestei recomandări ar trebui încurajat să îi respecte principiile. Pentru a facilita diseminarea informațiilor referitoare la astfel de organisme, Comisia ar trebui să înființeze o bază de date cu sistemele extrajudiciare pe care statele membre le consideră conforme cu principiile recomandării menționate.”

Dacă analizăm directiva SAL, adoptată de Parlamentul European în luna martie a acestui an, observăm faptul că realizarea platformei SOL reprezintă un pas important în crearea unei baze de date cu privire la entitățile furnizoare de metode de Soluționare Alternativă a Litigiilor, relevantă pentru întreg teritoriul Uniunii Europene.

Pornind de la faptul că aceste directive încurajează soluționarea alternativă a litigiilor de dreptul consumului, fără însă a susține doar medierea ca metodă de soluționare a conflictelor, observăm la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene o serie de diferențe în ceea ce privește soluționarea litigiilor de dreptul consumului.

Astfel, avem pe de-o parte state în care medierea este utilizată pe scară largă în soluționarea conflictelor (Grecia, Portugalia, Polonia) și state în care este interzisă realizarea de medieri de către alte persoane decât reprezentanții instituțiilor care au ca rol protecția consumatorilor (Spania).

În Grecia, o primă iniţiativă, în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, a fost Legea nr. 2251/1994 ce prevedea crearea unei Comisii de mediere la nivelul fiecărei prefecturi, pentru a rezolva, pe cale amiabilă, litigiile între producători/furnizori şi consumatori.

De asemenea, în domeniul bancar, a fost înfiinţată, în martie 1999, instituţia Mediatorului Bancar de către Uniunea Băncilor Elene: autoritate independentă pentru soluţionarea litigiilor dintre bănci şi clienţi (persoane fizice).

În domeniul dreptului comercial, Avocatul Poporului pentru protecţia consumatorilor este o autoritate independentă pentru protecţiadrepturilor consumatorilor. Rolul acestuia este de a media, gratuit şi de a soluţiona litigiile între consumatori şi furnizori, asigurându-se că nicio procedură judiciară nu are loc în paralel.

Ulterior, prin adoptarea Legii nr. 3898 / 2010, a fost implementată Directiva UE privind medierea. Potrivit acestei legi, părțile potrecurge la mediere doar dacă ca se referă la drepturi și obligații care derivă din: litigii privind cereri cu valoare redusă, dispute privind protecția consumatorilor, unele litigii de dreptul familiei, litigii comerciale. Utilizarea medierii depinde de inițiativa părților și constituie o procedură strict privată de soluționare a litigiilor. Scopul principal al introducerii medierii în Grecia a fost de adecongestiona instanțele judecătoreşti.

În Portugalia, pentru litigiile de consum, există Legea nr. 24 din 31 iulie 1996 şi Decretul n. 146 din 4 mai 1999 care a reglementat activitatea Centrelor de rezolvare extrajuridiciară a conflictelor de consum, care trebuie să fie înscrise pe lângă Institutul Consumatorului.

Medierea în materia protecţiei consumatorilor este un proces utilizat pe scară largă în Portugalia. În anul 1989, în Portugalia, a fost creat primul centru de arbitraj al conflictelor de consum a oraşului Lisabona; din 1995 acest centru a soluţionat 70% din cazuri prin mediere. Acest tip de centre de arbitraj există de asemenea la Coimbra şi Porto.

De asemenea, există un organism guvernamental centralizat responsabil de reglementarea activităţilor de mediere – Oficiul pentru rezolvarea alternativă a litigiilor sau GRAL (Gabinete para a Resolução Alternativa de Litígios). Site-ul acestei instituții furnizează majoritatea informaţiilor referitoare la serviciile de mediere publică, cât şi cu privire la alte metode de rezolvare alternativă a litigiilor, fără însă a furniza informații legate de modul de găsire a unui mediator. În ceea ce privește medierea civilă şi comercială, aceasta are loc ca parte a unui proces judiciar în cadrul Curţilor de Pace (Julgados de Paz).

În ceea ce privește Polonia, aceasta a fost unul dintre primele state membre ale UE care a adoptat o legislație detaliată și completă asupra medierii în materie civilă și comercială prin Legea din 28 iulie 2005, care a modificat Codul de procedură civilă și a introdus medierea ca o parte separată a Codului. Legea medierii a intrat în vigoare la 10 decembrie 2005.

În privinţa drepturilor consumatorilor, Oficiul pentru Concurență și Protecția Consumatorilor (UOKiK) este un organism central guvernamental responsabil pentru punerea în aplicare a politicii de protecție a consumatorilor și acționează în interes public. Aceasta inițiază procedurile administrative privind încălcarea intereselor colective ale consumatorilor. Astfel de practici sunt definite ca fiind activități ilegale ale unui comerciant din care rezultă un pericol pentru interesele consumatorilor.

Tot în acest sens, există o rețea de instanțe de arbitraj pentru litigiile de consum funcționează la nivelul fiecărui Voievodat în cadrulInspectoratelor de Inspecţie comerciala. În prezent, există 16 curţi de de arbitraj pentru litigii de consum cu 15 filiale. Alte instituții cu atribuţii de tip ADR sunt: Ombudsmanul bancar, Ombudsmanul pentru asigurări, Curtea de Arbitraj de pe lângă Oficiul de comunicații electronice, Ombudsmanul de pe lângă Oficiul de Reglementare a Energiei.

Oficiul Concurenței și Protecția Consumatorilor cooperează cu Ombudsmani municipali pentru consumatori și cu organizațiile non-guvernamentale de consum co-finanțate de la bugetul de stat (Federația de consum, Asociația consumatorilor polonezi) care oferă asistență juridică gratuită în cazuri individuale. Oficiul acordă fonduri pentru ONG-uri pentru îndeplinirea sarcinilor publice, al căror scop este de a promova și a proteja drepturile consumatorilor. Un consumator care solicită repararea prejudiciului / pretenții poate obține asistență juridică gratuită de la un ombudsman local sau o organizație non-guvernamentală a consumatorilor, poate alege medierea sau arbitrajul (ADR – Alternative Dispute Resolution) sau depune o acțiune în instanță.

În Finlanda, medierea se foloseşte cel mai frecvent în cazul litigiilor civile, în special în cauze civile minore. Cu toate acestea, nu toate litigiile civile trebuie supuse medierii de pe lângă instanţele judecătoreşti. Litigiile legate de protecţia consumatorilor, de exemplu, pot fi soluţionate de către un consilier în materie de protecţia consumatorilor şi de către Consiliul pentru Reclamaţiile Consumatorilor.

În Cipru, în cazul unui litigiu între furnizorul de servicii și consumator, acesta din urmă se poate adresa Serviciului pentru concurenţă şi protecţia consumatorului, dar trebuie menționat că, în general, organismele responsabile pentru rezolvarea problemelor de această natură, în cazul în care nu sunt soluționate prin mecanisme de tip ADR, sunt instanțele de judecată districtuale. Serviciul a stabilit o procedură desoluționare extrajudiciară a litigiilor de consum pe baza procedurilor alternative de soluționare a litigiilor – ADR). Acest mecanism se referă lalitigiile de consum, care sunt rezultate în urma achizițiilor de bunuri sau prestării de servicii, al căror cost nu depășește 3000 euro (excluzândeventualele cheltuieli suplimentare și dobânzi). De asemenea, consumatorii pot cere asistență de la cele două organizații naționale ale consumatorilor. Acestea sunt: Asociaţia consumatorilor şi Uniunea consumatorilor pentru calitatea vieţii.

În Ungaria, medierea a fost introdusă inițial prin Legea CLV din 1997, numai pentru anumite domenii (protecția consumatorilor, servicii medicale). Această lege prevede înființarea unor organisme de consiliere pe lângă Camerele de Comerţ regionale, însărcinate cu rezolvarea disputelor privind calitatea şi siguranţa bunurilor şi serviciilor, răspunderea producătorului, încheierea şi executarea contractelor etc. Primareglementare generală a fost Legea LV/2002, care constituie cadrul legal pentru mediere.

Directiva 2008/52/CE a fost transpusă în Ungaria, în anul 2009. Începând din acel an, au fost introduse prevederi referitoare la formarea profesională a mediatorilor, caracterul executoriu al acordurilor de mediere, acordurile dobândind caracter executoriu prin pronunțarea unei hotărâri de către o instanță de judecată, iar reformele vizează consolidarea în continuare a medierii ca o alternativă la procedurile judiciare. Medierea poate fi realizată și prin intermediul videoconferințelor.

În Spania, art. 2 din Legea nr. 5/2012privind medierea în cazurile civile şi comerciale, interzice în mod expres medierea litigiilor de consum, a conflictelor de muncă, a litigiilor de drept penal, precum şi speţe privitoare la administraţia publică. Medierea litigiilor de dreptul consumului este de competența exclusivă a administraţiei publice, prin intermediul Institutului Naţional al Consumatorilor. Nimeni, în afara statului, nu poate oferi servicii ADR în domeniul protecţiei consumatorilor. Serviciile sunt gratuite atât pentru consumatori, cât şi pentru comercianţi deopotrivă.

De asemenea, la nivelul comunităţilor autonome (ex: Catalunia, Aragon etc.) există organisme abilitate pentru soluţionarea conflictelor între consumatori şi producători / furnizori.

În plus, consumatorii au la dispoziţie posibilitatea de a se adresa oficiilor pentru protecţia consumatorului în cazul unor reclamaţii pentru achiziţionarea de produse defecte.

În Italia și Slovacia medierea litigiilor de dreptul consumului este permisă, fiind reglementată de cadrul general în domeniul medierii, în timp ce în Lituania soluționarea litigiilor de dreptul consumului se realizează de Autoritatea de protecție a drepturilor consumatorilor, aceasta fiindeste singura entitate de tip SAL recunoscută de Comisia Europenă.

În Lituania, există și alte instituții competente în soluționarea litigiilor dintre firme și consumatori, în sectoare specifice: Autoritatea de Reglementare în Comunicații, Inspectoratul de Stat pentru Energie în cadrul Ministerului Economiei, Comisia Națională de Control pentru Prețuri și energie, Banca Lituaniei, precum și alte instituții, în cazurile prevăzute de lege.

Procedura ADR este o procedură de informare în care părțile sunt rugate să prezinte toate documentele necesare pentru anchetă. În unele cazuri, părțile sunt invitate la o audiere a cazului, condusă de Autoritatea de protecție a drepturilor consumatorilor, în scopul de a identifica problemele sesizate.

Deciziile adoptate de Autoritatea de protecție a drepturilor consumatorilor nu sunt obligatorii, iar comercianți și furnizori de servicii care nu se conformează cu deciziile respective sunt meţionaţi pe o listă pe site-ul oficial al autorității de stat.

În România, Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediatori prevede în mod expres posibilitatea soluționării litigiilor de dreptul consumului prin mediere (Art. 2 alin. 2), mai mult, după cum sunt sigură că știți, art. 60 ind. 1 alin. 1 lit. a) din aceeași lege prevede obligativitatea participării părților la ședința de informare cu privire la mediere.

Am tot vorbit pe parcursul acestei conferințe despre litigii de dreptul consumului, despre consumatori și profesioniști. Însă se pune următoarea întrebare: la ce litigii ne referim atunci când vorbim despre un litigiu de dreptul consumului? În esență vorbim despre litigii civile, cărora li se aplică regulile speciale în materia dreptului consumului. Deci despre litigiile în care părți sunt o consumatorul și profesionistul.

În România, definiția consumatorului reiese din o serie de acte normative (Legea 296/2004 privind Codul consumului, OG 21/1992, Legea 193/2000), acesta fiind definit ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale)
Art. 3 alin. (2)-(3) NCC arată că este profesionist cel ce exploatează o întreprindere, exploatarea întreprinderii fiind exercițiul sistematic al oricărui tip de activitate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, cu sau fără scop „lucrativ”.

Așadar, sunt profesioniști atât titularii întreprinderilor de tip comercial clasic, așa cum îi cunoșteam până acum (adică societățile comerciale, regiile, organizațiile cooperatiste, comercianții-persoană fizică), cât și persoanele care exercită profesii liberale sau reglementate (medici, ziariști, avocați, notari), precum și instituțiile publice (spitale, universități, teatre) și organizații non-guvernamentale (fundații, asociații, cluburi sportive, culte religioase).

Această terminologie nu este cu mult diferită față de cea folosită în celelalte state membre ale Uniunii Europene, exceptând poate Franța, unde le este recunoscută calitatea de consumatori (neprofesioniști) și persoanelor juridice care contractează cu un specialist în domeniul care a făcut obiectul contractului încheiat de părți.

Exemple de litigii de dreptul consumului care pot fi soluționate prin mediere:

  •  refuzul agentilor economici de a primi sau de a înlocui bunurile defecte achizitionate sau de a restitui contravaloarea bunurilor respective consumatorilor;
  •  înscrierea în contractul de achiziţie a unor clauze abuzive ce au consecinţe păgubitoare pentru consumatori.
  •  nerespectarea clauzelor contractuale, fapt ce determină cauzarea unor prejudicii pentru consumatori.
  •  vânzarea de către agenţii economici de produse cu lipsuri la gramaj sau metraj.
  •  încălcarea unor drepturi pe care legile interne sau cele comunitare le prevăd cu privire la protecţia consumatorului.
  •   vânzarea de către agenţii economici a unor produse cu etichete false, care îl induc în eroare pe consumator, cauzându-se astfel multiple prejudicii acestuia, etc.

Si fiindcă am menționat posibilitatea soluționării litigiilor referitoare la clauzele abuzive, probabil sunteți la curent cu faptul că prin legea de aprobare a OUG 4/2013 (Legea 214/2013) a fost amânată intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii 193/2000 privind clauzele abuzive. Mă refer la acele modificări, realizate prin OUG 4/2013 (care trebuiau să intre în vigoare la 1 iulie) care urmăresc extinderea efectelor unei hotărâri judecătorești de declarare ca abuzive a unor clauze din contractele de adeziune propuse de un profesionist, la toate contractele de adeziune încheiate de acel profesionist. Amânarea intrării în vigoare a acestei modificări, pentru luna octombrie s-a datorat necesității de a realiza unele studii de impact asupra sistemului financiar. Cele mai multe procese referitoare la clauze abuzive se referă la bănci.

Fără a aborda în detaliu tema clauzelor abuzive, vreau să vă spun doar că există numeroase țări în Europa în care litigiile privitoare la clauzele abuzive se soluționează prin mediere (as aminti Letonia, Luxemburg) și în multe state declararea ca abuzive a anumitor clauze atrage la rândul ei interdicția de a mai fi folosite de profesioniști în alte contracte (de exemplu Polonia, Spania).

Revenind la problema modificărilor aduse Legii 192/2006, prin Legea 214/2013 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative conexe.

În data de 20 iunie, fără a figura pe ordinea de zi a ședinței Comisiei Juridice de la Camera Deputaților, fără un aviz de la Consiliul de Mediere sau Ministerul Justiției, fără un aviz din partea CSM, probabil la presiunile unor avocați și notari, unii colegi din comisie s-au grăbit să treacă următoarele amendamente:

  • Pentru Plx 37/2013 de aprobare a OUG 90/2012 a fost adoptat amendamentul prin care notarii și avocații cu o vechime de 5 ani în profesie, calculată de la data promovării examenului de definitivat, pot desfășura toate atribuţiile specifice unui mediator. Acest proiect a fost retrimis la Comisia juridică.
  •  Pentru Plx 88/2013 de aprobare a OUG 4/2013 (devenită Legea 214/2013) a fost adoptat amendamentul potrivit căruia „efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de catre judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă in scris”

Din punctul meu de vedere, intrarea în vigoare a Legii 214/2013 reprezintă un regres și contravine scopului adoptării Legii 115/2012, care a fost ulterior modificată de OUG 90/2012. Scopul Legii 115/2012 a fost familiarizarea cetățenilor cu medierea, ca mijloc de soluționare alternativă a conflictelor și pe cale de consecință degrevarea instanțelor de numărul ridicat al litigiilor.

Ședința de informare cu privire la mediere face parte din procedura de mediere și reprezintă o etapă prealabilă încheierii contractului de mediere, similar informării prealabile și consilierii din materia contractelor de consum. Altfel spus, informarea nu se face doar de dragul informării, ci pentru ca persoanele să accepte, prin încheierea contractului de mediere, în cunoștință de cauză, participarea la ședința de mediere.

Informarea de către mediator se realizează în continuare ca fază prealabilă încheierii contractului de mediere, indiferent că discutăm de ipoteza medierii extrajudiciare voluntare, „medierea obligatorie” sau medierea delegată de judecător.

Vom ajunge deci în ipoteza aberantă ca persoana care a fost informată de avocat (potrivit noilor prevederi) să fie informată din nou de mediator, ca fază prealabilă încheierii acordului de mediere, deoarece mediatorul nu poate realiza medierea fără informarea părților.

Părerea mea este că aceste modificări intră în contradicție cu celelalte reglementări din Legea 192/2006 și cu prevederile Directivei 2008/52/CE, care impune respectarea unor standarde de calitate în domeniul medierii și asigurarea confidențialității procedurii de mediere. După cum am zis, informarea se face în condițiile Legii 192/2006 și nu are legătură cu posibilitatea instanței de a recomanda medierea. În condițiile acestea, practic, o parte din procedura medierii este realizată de notari, avocați, consilieri juridici, judecători, fără ca aceștia să poată fi sancționați de Consiliul de mediere pentru calitatea activității prestate.

Legea este și discriminatorie, deoarece alte profesii liberale (medici, arhitecți, experți, arbitri) trebuie să dobândească și calitatea de mediatori ca să poată realiza informarea, în timp ce consilierii juridici, avocații, notarii pot să realizeze această informare fără nicio altă formalitate. În condițiile în care este unanim acceptat în România, dar și la nivel internațional, faptul că profesia de mediator nu este o profesie juridică și ținând cont că deși trebuie să ai 10 ani experiență în domeniul juridic pentru a deveni arbitru, aceștia nu pot realiza informări cu privire la mediere, mă întreb care este criteriul care a fost avut în vedere în momentul în care s-a stabilit aria persoanelor care pot realiza ședința de informare ?

O altă problemă care trebuie ridicată, este în opinia mea, dacă judecătorul sau procurorul poate realiza o ședință de informare, așa cum este aceasta prevăzută de Legea 192/2006, fără riscul de a se antepronunța și dacă această activitate este compatibilă cu specificul acestor profesii. Informarea prealabilă medierii poate avea loc și cu fiecare parte separat, tocmai pentru că nu este o informare cu caracter general ci cu aplicație pe speța respectivă. În condițiile în care una din regulile procesului civil este contradictorialitatea, am serioase îndoieli că judecătorii vor putea realiza aceste informări.

Aspectele privitoare la asigurarea calității procesului de mediere, la caracterul discriminator al acestor prevederi, sunt aplicabile și în ceea ce privește Plx 37/2013 de aprobare a OUG 90/2013 , deoarece nu există niciun criteriu obiectiv care să stea la baza selecției acestor două profesii (notar, avocat cu 5 ani vechime calculat de la definitivat) ca fiind profesii care pot deveni de drept mediatori. De asemenea este ilogic ca avocat sau notar să ai toate drepturile mediatorului dar să nu răspunzi în fața nimănui. Deci ca mediator să poți fi exclus din profesie de Consiliul de Mediere, dar ca notar sau avocat să nu poți fi exclus din profesie deoarece sancțiunile aplicabile acestor profesii sunt prevăzute în legile de organizare a acestor profesii, iar aceste legi nu prevăd sancțiuni pentru activitatea de mediere.

În final, vreau să vă spun că voi face tot ce îmi stă în putință ca amendamentul privitor la posibilitatea notarilor și a avocaților de a deveni de drept mediatori să nu fie adoptat nici în comisie și nici în plen și voi lupta pentru abrogarea modificărilor aduse Legii 192/2006, de Legea 214/2013.

Alina Gorghiu, deputat

Поделиться в соц. сетях

Share to Google Buzz
Share to Google Plus
Share to LiveJournal
Share to MyWorld
Share to Odnoklassniki

Lasati un comentariu